Mai că n-a făcut o sărbătoare câmpenească CFR Călători, cu acari fruntași pe ramură și majorete controloare de bilete, prin faptul că a dat cep, vineri, circulației Trenurilor Soarelui, care te duc la mare de prin toate colțișoarele țării. Teoretic te și aduc înapoi, în fericitul caz în care prinzi bilet la un tren direct de drum lung, de, să zicem, 800, 900 de kilometri. (Nu de alta, dar e greu de crezut că au mulți dorința zurbagie de a schimba vreo trei trenuri până ajung la destinație.)
Când e vorba de a-și ispiti clienții spre Trenurile Soarelui, CFR Călători făgăduiește marea cu sarea, luna de pe cer cu tot cu macaz și împiegat de mișcare selenar, biela-manivelă cuibărită în versurile poeților podidiți de romantism. Când e vorba însă de a-și mulțumi clienții, CFR dă cu oiștea-n gard de se enervează și gardul, că n-are nicio vină.
Unul dintre Trenurile Soarelui e IRN 1941 – sună cumva ca denumire de asteroid sau de cometă ratată, dar așa l-a botezat mama lui feroviară, n-avem ce cârcoti aici. Tren direct, pe ruta Satu Mare – Mangalia, care trece prin Baia Mare. Din Baia Mare până la Mangalia face 17 ore și 29 de minute. Teoretic face atât, firește, nu punem la socoteală întârzieri, ca să nu ne luăm deja cu mâinile de cap sau de ce o mai fi. Pentru că vara, fire-ar ea de fatalitate a fizicii!, se dilată șinele.
Revenind la Trenul Soarelui IRN 1941, pe ruta directă Satu Mare – Mangalia, împricinatul mijloc de transport feroviar n-are vagon restaurant. Pe o distanță de mai bine de 900 de kilometri, CFR Călători n-a găsit de cuviință să rezolve o problemă de confort a călătorilor. Gâfâie locomotiva dacă îi mai atașezi un vagon? Nu, gâfâie mintea celor de la CFR care își bat joc de cei care vor să meargă cu trenul. Bașca le mai și cer o găleată de bani. Fără gheață.
Amintiri de anul trecut din călătoria la mare cu Trenul Soarelui Satu Mare – Mangalia: ”Domnule (șeful de vagon cușetă – n.a.), o toaletă nu funcționează, scrie pe ușă, cealaltă e înfundată deja, ce fac, că nu pot trece în alt vagon, că e închis?!” ”Așteptați, că vedem cum facem”, veni răspunsul. ”Nu că facem, eu trebuie să fac”, era să-i zic, dar am fost decent și m-am abținut. Alta: ”Cât stăm în gară aici, se poate fuma, lua ceva de la chioșc?”. Răspuns: ”Zece minute, dar e posibil să stăm mai puțin.” ”Păi cum mai puțin, dacă trebuie să stăm zece minute?” ”Păi să mai recuperăm din întârziere, așa că atenție cât stați, că dacă pleacă, pleacă!”. Și ultima, la taifas de pauză de gară cu un ”naș”: ”De ce n-aveți vagon restaurant pe o distanță așa de mare?” ”N-avem case de marcat, șefu, așa e regulamentu’, nu se poate fără”. Și fără am rămas, fără plăcerea de a merge cu trenul.
Parafrazându-l pe Topîrceanu, cu a lui ”Balada chiriașului grăbit”, atât mai am de zis: rămâi sănătoasă, cucoană CFR, că-mi iau geamantanul și plec. Mai bine pe jos. Sau cu drezina poate. (H. Iancu)
Un articol grotesc! Exceptând greșelile gramaticale, autorul habar nu are ce presupune domeniul feroviar. Dacă tot vă credeți atât de deștept/deșteaptă, documentati-va de unde vin numerele trenurilor și o să constatați o logică foarte simplă, dar care vă poate pune probleme.