Rivulus Dominarum. Secvențe istorice, vestigii și mărturii medievale: Organizarea internă (V)

Conform privilegiilor orașului, conducerea era asigurată de către Magistrat, instituție formată din Senatul Interior („consiliul restrâns”) și Senatul Exterior („cei 60 de jurați ai poporului”), sfera responsabilităților sale vizând practic toate domeniile: legislativ, administrativ, economic, comercial, cultural, militar, ordine publică. Senatul Interior îi cuprindea pe judele primar și pe jurați (în număr de 12, în cea mai mare parte a perioadei), alegerile pentru aceste funcții desfășurându-se, de obicei, la începutul anului. Mandatul acestora era de un an la început, apoi de doi ani, dar nu era limitat la un număr anume. Judele (aflat în fruntea „consiliului restrâns”) prezida întrunirile Magistratului, dar nu putea decide singur în problemele orașului, ci numai împreună cu jurații, în prezența notarului, care consemna hotărârile luate, obligatorii pentru toți cetățenii orașului.

Hotărârile luate de conducerea oraşului reflectau în esenţă puterea acestuia, iar actele în care erau acestea cuprinse aveau nevoie de legalitate şi autentificare; prin urmare era necesar un sigiliu care să reprezinte oraşul şi comunitatea sa. Cel mai vechi sigiliu cunoscut al oraşului este cel octogonal, impresionant ca dimensiuni, formă şi realizare tehnică. Acest sigiliu, executat la mijlocul secolului XIV, folosit până în anul 1480 şi descoperit întâmplător în anul 1904, prin conţinutul inscripţiei în limba latină, ne transmite peste timp ceea ce considera comunitatea oraşului că era cel mai important pentru ea, în vremurile acelea: „Sigiliul oraşului Râul Doamnelor. Dragostea dintre cetăţeni este suprema tărie a oraşului”(„Sigillum de Rivulo Dominarum. Mutuus Amor Civium Optimum est Civitatis Firmamentum”).

Compoziţia tematică din câmpul central al sigiliului mare (octogonal), legată de principala ocupaţie a membrilor comunităţii urbane şi anume mineritul a fost preluată de sigiliile urmă-toare. Astfel, sigiliul mic, din anul 1483, păstrează acea compoziţie stilizată, precum şi numele oraşului, „Sigiliul oraşului Râul Doamnelor, 1483” („S.(Igillum) Rivuli Dominarum 1483”). Se presupune că placa tiparului sigilar este opera unui meşter argintar din Baia Mare. Acest sigiliu a fost folosit până la mijlocul secolului al XVII-lea când apare un altul care a păstrat, de asemenea, compoziţia tematică din câmpul central al vechiului sigiliu. Acest tipar de sigiliu, nedatat, nu se ştie de ce, nu s-a statornicit, deoarece peste scurt timp se revine la modelul tiparului din anul 1483. Legenda, în limba latină, este: „Sigillum Civitatis Rivuli Dominarum”, în traducere: „Sigiliul oraşului Râul Doamnelor”. Schimbări importante în conţinutul şi compoziţia sigiliilor următoare vor apărea doar în jurul anilor 1843 şi, mai târziu, după anii 1904.

Magistratul dezbătea problemele comunității și lua hotărâri pentru rezolvarea lor, acestea fiind consemnate și urmărite, ulterior, până la punerea în practică. Cel mai vechi protocol al Magistratului din Baia Mare, păstrat până astăzi, este din anul 1560, când consiliul restrâns (Senatul Interior) era condus de un jude primar, la care se adăugau 12 jurați. Alte documente fac referire și la consiliul larg (Senatul Exterior), alcătuit din 60 de jurați, care corespundeau celor cinci clase în care era acesta împărțit, câte 12 pentru fiecare. Sarcinile juraților erau clar delimitate, fiind atât de control, cât și administrative. Din rândul juraților au provenit majoritatea slujbașilor și oficialilor orașului, precum notarul, perceptorul (cel care administra veniturile și punea banii și bunurile de aur și argint în „lada orașului”), curatorul viilor și al morii, administratorii berăriei, dorobanții (păzeau porțile orașului), ceasornicarul (apare în documente la 1606) etc. Structura Magistratului, în mare, a rămas aceeaşi multă vreme, apărând schimbări esenţiale doar în ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea, când, „legile josefine” delimitează riguros competenţele politico-juridice de cele economice.

Organizarea internă a oraşului Baia Mare se asemăna cu aceea a altor oraşe medievale din Transilvania. Viaţa cotidiană a locuitorilor se desfăşura în incinta fortificată, mai mult sau mai puţin vulnerabilă în faţa pericolului extern. După anul 1469, ca urmare a privilegiului acordat de regele Matia Corvin, de jur împrejurul oraşului, în locul vechiului sistem de apărare, au fost construite ziduri puternice din piatră şi cărămidă, iar în interior castele, unele întărite cu bastioane şi valuri de pământ. Accesul în interiorul oraşului se făcea prin patru porţi principale. Două dintre acestea, respectiv, Poarta Maghiară (poarta de sud, zona Pieţei Izvoarelor), unde se afla şi una dintre închisorile oraşului, şi Poarta Podului (poarta de nord, str. Podul Viilor) sunt amintite pentru prima dată în evidenţele veniturilor şi cheltuielilor pe anul 1599. Ele erau prevăzute cu poduri mobile şi erau considerate porţile mari. Celelalte porţi, considerate mici, erau poziţionate spre răsărit (str. Vasile Lucaciu, în zona actualei Biserici Ortodoxe), respectiv spre apus (str. Gheorghe Şincai, în zona colegiului cu acelaşi nume). Toate cele patru porţi erau riguros păzite, tot astfelfiind verificate şi persoanele care intrau sau ieşeau din oraş. Zidurile împrejmuitoare erau prevăzute din loc în loc cu bastioane puternice, unele dintre acestea fiind amintite în documente, precum Bastionul Măcelarilor, singurul care se mai păstrează şi astăzi, Bastionul Dogarilor, Turnul roşu sau Turnul de sânge.

Apărarea oraşului în faţa atacurilor din afară s-a făcut cu armele şi mijloacele specifice diferitelor perioade istorice. Spre exemplu, în jurul anilor 1550, în incinta monetăriei erau păstrate archebuze şi pulberea necesară folosirii lor, o balistă veche şi mai multe arcuri cu săgeţi şi piese de harnaşament pentru cai. Din documente rezultă că, prin grija magistratului, oraşul procura praf de puşcă şi tunuri, iar din 1560 până după 1848 a funcţionat în oraş chiar o manufactură de praf de puşcă. Expediţia turcească din anul 1661, când cele două oraşe, Baia Mare şi Baia Sprie, au scăpat de incendii şi prădăciuni în schimbul unor importante sume de bani, şi mai târziu, jafurile pricinuite de oştile poloneze, au supus la grea încercare populaţia oraşului. Pentru o mai mare siguranţă a locuitorilor se înăspreşte controlul porţilor de acces în interior. Acestea erau păzite de mercenari germani înarmaţi, iar ieşirea era permisă doar pe baza unor acte eliberate de magistratul oraşului, acte pentru care se plăteau bani mulți.

O mare problemă pentru oraşe şi pentru localităţile din jurul lor, în perioada Evului Mediu, în general, a fost delimitarea domeniilor aparţinătoare. Neînţelegerile erau foarte frecvente iar, uneori, procesele pentru soluţionarea lor au durat ani îndelungaţi. Asemenea conflicte au existat şi între cele două oraşe vecine, Baia Mare şi Baia Sprie dar şi între acestea şi localităţile din imediata lor vecinătate. Neînţelegeri au fost semnalate în documente încă din a doua jumătate a secolului XIV (1379, 1384), iar conflictele şi procesele s-au manifestat cu o oarecare periodicitate în evoluţia istorică a localităţilor din această zonă.

Autori text: Lucia Pop, Viorel Rusu

Coordonator proiect: Oana Leșiu

Fragmentul face parte din volumul „Rivulus Dominarum. Secvențe istorice, vestigii și mărturii medievale”, editat de Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Maramureș, Seria „Muzeul Viu”, Ediția a II-a, revăzută și adăugită, Baia Mare, 2021.

Cartea se poate achiziționa de la standul muzeului, prețul fiind de 25 lei.

Fotogrtafii: Zamfir Șomcutean, Minerva Luca

Coperta Minerva Luca

Foto: Poarta Podului, detaliu (colecția Muzeului Județean de Istorie și Arheologie Maramureș)