Rivulus Dominarum. Secvențe istorice, vestigii și mărturii medievale: Minerit și monetărie (VII)

Constituirea unui cadru organizatoric, dobândirea unor privilegii şi libertăţi, aducerea de specialişti străini şi existenţa naturală a materiei prime au constituit principalul suport pentru dezvoltarea activităţilor miniere în zona oraşului Baia Mare. Mineritul a fost secole la rând un foarte important furnizor de venituri, dar şi de servicii pentru membrii comunităţii urbane. Bunăstarea acestora a fost influenţată în mare măsură de evoluţia mineritului. Minereurile de aur şi argint erau considerate ca proprietate a regelui. Regele acorda privilegii economice aşezărilor urbane, cedând dreptul de exploatare a bogăţiilor acelor comunităţi orăşeneşti, controlul regalităţii exercitându-se pe mai departe prin intermediul Cămării regale, care percepea urbura (respectiv prestaţia în natură dată regalităţii, echivalentă cu 1/8 parte din minereul de argint şi 1/10 din minereul de aur).

Începând cu prima jumătate a secolului al XIV-lea a crescut interesul autorităţilor regale pentru o mai bună organizarea mineritului. În această perioadă regalitatea a înfiinţat mai multe cămări, la Oradea, Lipova, Sibiu şi Satu Mare. Aceasta din urmă și-a mutat sediul la Baia Mare unde este atestată documentar în anul 1411. Instituţia însuma atribuţiile şi funcţiile a două domenii care înainte se dezvoltaseră separat, respectiv cel minier şi cel monetar. Activitatea instituţiei pe teritoriul orașului Baia Mare începe prin exercitarea de atribuţii strâns legate de perceperea urburei (fiind acea verigă esenţială în relaţiile cu autoritatea centrală), de supraveghere a activităţii miniere. La fel de importante erau sarcinile legate de monetărie care vizau conducerea şi realizarea producţiei concrete de monede.

După bătălia de la Mohács (1526), oraşul Baia Mare a ajuns în zona de frontieră între Principatul Transilvaniei şi Ungaria regală, care intrase sub autoritatea dinastiei Habsburgilor. Ungaria a fost dezmembrată, iar Transilvania a fost organizată ca principat autonom sub suzeranitate otomană (1541). A doua jumătate a secolului al XVI-lea a însemnat pentru Baia Mare o perioadă de declin economic şi politic, cauzată de regresul activităţilor miniere, fapt care a accentuat starea de sărăcie a populaţiei, pe fondul anarhiei feudale şi abuzurilor marii nobilimi. În timpul Principatului Transilvaniei oraşul cu minele şi monetăria trec în proprietatea principilor ardeleni care au aplicat metoda arendării în exploatările miniere, fapt care a avut repercusiuni negative asupra evoluţiei economice. O încercare de redresare a mineritului au făcut-o Habsburgii după ocuparea temporară a oraşului în anul 1551. Au crescut simţitor investiţiile pentru deschiderea de noi galerii, pentru eficientizarea celor existente şi s-au luat măsuri pentru intensificarea activităţii monetăriei băimărene.

În primele decenii ale secolului XVII zona minieră a ajuns sub controlul principelui Gabriel Bethlen (1613-1629) şi a familiei acestuia, iar din 1647 oraşul a intrat în proprietatea familiei Rákóczi, perioade în care s-a menţinut sistemul ineficient al arendării exploatărilor miniere. După moartea principelui Gheorghe Rákóczi II (1660), Principatul a pierdut oraşul Baia Mare, acesta devenind din nou parte a Ungariei regale, în 1674 cămara de minerit din Baia Mare fiind închisă, iar extragerea minereurilor subordonată Direcţiei miniere din Košice (azi, Slovacia). După intrarea sub jurisdicţie austriacă s-a încercat revitalizarea mineritului care s-a izbit la început de reticenţa autorităţilor locale, încercate de experienţa nereuşitelor anterioare. Perioada următoare însă a adus importante schimbări în sistemul economic minier, în prima jumătate a secolului XVIII Baia Mare continuând să aparţină de Direcţia minieră Košice, dar în anul 1748, pentru creşterea producţiei de aur şi argint a fost înfiinţat la Baia Mare, Inspectoratul superior minier (Inspectorat Oberamt), cu atribuţii organizatorice, financiare şi juridice. Intrarea monetăriei în stăpânirea habsburgică se reflectă în câmpul gravat al unor tipare de sigilii din secolul al XVIII-lea, precum cele aparţinând Oficiului monetar cezaro-regesc din Baia Mare, KAISERL(ICH) KŐNIGL(ICHES) MŰNZ AMT IN NAGYBANIEN şi Inspectoratului superior minier. Sub stăpânirea austriacă sunt consemnate categorii etnice extrem de diferite (austrieci, slovaci, cehi, maghiari), aduse din diferite zone ale imperiului, pentru a impulsiona exploatarea bogatelor zăcăminte neferoase ale regiunii. Aceste măsuri şi altele care au urmat deschid o nouă etapă în istoria mineritului băimărean.

Unul dintre cele mai importante şi îndelungi privilegii de care a beneficiat oraşul Baia Mare a fost, fără îndoială, dreptul de a bate monede. Monetăria din Baia Mare şi-a început activitatea, probabil, cu ceva timp înaintea documentului de atestare, respectiv înainte de anul 1411 când, în schimbul sprijinului acordat împotriva turcilor, Sigismund de Luxemburg (1387-1437) a cedat despotului sârb Ştefan Lazarevici (1402-1427) orașele Baia Mare şi Baia Sprie, cu minele de aur şi de argint, baterea monedelor și veniturile rezultate. Au rămas în proprietatea acestuia până în anul 1426, când posesiunile au fost preluate de nepotul său, Gheorghe Brancović (1427-1456), care le-a păstrat până în anul 1445. Activitatea de batere a monedelor era deosebit de complexă. În incinta monetăriei se aflau atelierele de separare a metalelor, de ardere, topitoriile, casa de batere, de preschimbare, locul de depozitare şi alte anexe care formau aşa numita „cămară” care era condusă de un comite.

Structura organizatorică a monetăriei, aşa cum reiese din documentele vremii, era extrem de riguroasă, responsabilităţile şi respectarea lor fiind minuţios urmărite şi controlate de persoane abilitate, desemnate de autorităţi. Monetăria din Baia Mare s-a impus de la început ca una dintre cele mai importante monetării din Transilvania şi Ungaria ceea ce reiese, în primul rând, din veniturile realizate. Astfel, în anul 1463, monetăria realiza un venit net de 20.000 de florini, în timp ce, în acelaşi an, monetăria din Buda obţinea un venit de 8.000 de florini iar cea din Sibiu, 6.000 de florini.

Primele însemne de monetărie, considerate de origine băimăreană, au fost „R-I”, pe groşi, bătuţi între anii 1345-1357, şi „R-P”, pe denari, „R” provenind de la Rivulus Dominarum, iar „I”, respectiv „P”, reprezentând iniţialele numelui funcţionarului responsabil cu monetăria. În aceeaşi perioadă apare în câmpul monedelor steaua cu şase raze, probabil un însemn colectiv ce semnifica deţinerea arendei de către cetăţenii oraşului, însemn care a apărut periodic şi în etapele ulterioare. În perioada domniei regelui Matia Corvin monedele purtau sigla „N” şi cele două ciocane încrucişate. Au fost de diferite tipuri: florini de aur, garas, denari şi obuluri. Important era denarul, pe revers cu Madonna, bătut pentru prima dată la Baia Mare, acesta fiind definitoriu secole la rând pentru acest tip de monedă, respectiv pentru forma şi greutatea sa.

La monetăria din Baia Mare s-au bătut de-a lungul timpului o varietate de monede preponderent din metale preţioase, cele de metal comun fiind socotite „bani proşti”, cum ar fi jetoanele miniere din bronz, cu circulaţie foarte restrânsă. Datorită asediului din anul 1565, în Baia Mare este distrusă şi cămăra împreună cu monetăria, cămara încetându-și activitatea. La Baia Mare a continuat să existe un Oficiu Minier şi de Preschimbare, produsele de metale preţioase fiind transportate de aici la Kremniça sau la alte monetării. Activitatea monetăriei din Baia Mare a fost reluată, peste câțiva ani, de către Felician Herberstein, a cărui familie a avut în arendă monetăria în perioada 1580-1619.

În anul 1600 la monetăria din Baia Mare a fost bătută şi gravată o medalie de aur în cinstea domnului Ţării Româneşti, Mihai Viteazul (1593-1601), o piesă de excepţie care, în original se păstrează la Muzeul Naţional de Istorie a României, Muzeul de Istorie din Baia Mare având o copie a acesteia. Medalia redă pe avers efigia voievodului, iar pe revers prezintă un text inscripţionat în limba latină, cu următorul conţinut: Mihai Voievodul Valahiei Transalpine, consilierul sacrei majestăţi imperiale şi regale, locţiitor în Transilvania, comandant general al armatei dincoace de Transilvania şi din părţile supuse ei care, în anul Domnului 1600, prin prevedere, virtute şi arme, a câştigat victoria. Textul de pe medalie susţine recunoaşterea oficială de către împăratul Rudolf al II-lea a stăpânirii voievodului român asupra Transilvaniei în anii 1599-1600.

Specialiştii atribuie această importantă emisie atelierelor monetare băimărene pe fundamentul regăsirii unor detalii decorative prezente pe un taler bătut în acelaşi an, acesta având gravate siglele monetăriei, N-B (Nagy Bánya). Realizarea tehnică şi artistică a medaliei şi, în general, a pieselor bătute la monetărie de-a lungul timpului, atestă priceperea şi măiestria meşterilor gravori, aurari şi argintari din Baia Mare, aceştia fiind deseori „împrumutaţi” de diferite monetării din Transilvania. Acest meşteşug, printre primele atestate documentar în Baia Mare, a devenit în timp o adevărată artă pentru o bogată diversitate de obiecte, de la cele mai simple şi uzuale (tacâmuri, cupe şi potire), până la cele mai complexe (podoabe, accesorii vestimentare, obiecte decorative şi de cult), lucrări semnalate în evidenţele economice ale oraşului (inventarele bunurilor ce aparţineau comunităţii), valoarea lor făcând parte din veniturile generale. În general, activitatea monetăriei băimărene în această perioadă a constituit un important factor de progres, chiar dacă împrejurările politice nu erau prea favorabile.

În secolul al XVIII-lea, împăratul Iosif al II-lea a impus uniformizarea însemnelor monetare în ordinea literelor din alfabet, respectiv „A, B, C….”. Astfel monetăriei din Baia Mare i-a revenit litera „G”. La monetăria din Baia Mare s-au bătut monede de aur şi de argint (ducaţi şi taleri) pentru regii Ungariei, pentru voievozii şi principii Transilvaniei, pentru imperialii Habsburgi, aceasta având o activitate aproape neîntreruptă.

Deşi conjunctura politică nu a fost întotdeauna extrem de favorabilă monetăria şi cămara au desfăşurat o însemnată activitate. Aceste instituţii au constituit un factor esenţial în procesul de intensificare a relaţiilor marfă-bani, contribuind nu numai la stimularea funcţiunii banilor ca mijloc de circulaţie şi măsură a valorii, dar şi la accentuarea funcţiunii lor ca mijloc de acumulare, la formarea capitalului comercial în Transilvania medievală.

Fragmentul face parte din volumul „Rivulus Dominarum. Secvențe istorice, vestigii și mărturii medievale”, editat de Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Maramureș, Seria „Muzeul Viu”, Ediția a II-a, revăzută și adăugită, Baia Mare, 2021.

Cartea se poate achiziționa de la standul muzeului, prețul fiind de 25 lei.

Autori text: Lucia Pop, Viorel Rusu (Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Maramureș)

Coordonator proiect: Oana Leșiu (Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Maramureș)

Foto: Edificiul Direcției Minelor și al fostei monetării medievale, carte poștală ilustrată, anii 1900, astăzi sediul Muzeului Județean de Istorie și Arheologie Maramureș.