Am auzit vorbindu-se despre amaraciunea cu pricina, pentru prima data, in urma cu un an. Circula printre studenti si masteranzi zvonul ca examenul de titularizare va fi eliminat. De regula, studentul se bucura cand scapa de un examen prin promovarea lui, iar daca ar putea sa le elimine pe cele din sesiune, cu siguranta ar face-o.
Insa cum ar arata o facultate fara sesiuni? Oricum, in multe institutii de invatamant testele sunt doar fictive, iar notele absolut inventate. La multe universitati din Baia Mare, si nu ma refer aici la Universitatea de Nord, unde inca se mai face scoala, studentul e obligat doar sa plateasca, nu sa si invete, pentru a primi o diploma.
Iata ca, invatamantul, care oricum era un sistem schiop precum pocitania din basmele lui Creanga, se indreapta spre un punct final, opus celui eminescian din poezia platoniciana.
Asadar, examenul pentru ocuparea unui post in invatamant se va desfasura la nivelul scolilor, directorii fiind socotiti cei mai indreptatiti sa decida cu cine au de gand sa lucreze.
Nenorocire mare pentru acei tineri care incearca sa intre intr-un sistem, chiar si asa bolnav cum e, pe usa principala si nu pe cea din dos.
Eliminarea examenului inseamna, in mod evident, incurajarea mitei si a nepotismelor. Deloc greu de crezut exista si gandiri cretinoide care sunt dispuse sa dea spaga pentru un post la scoala din satul invecinat, deoarece a spera la un post din Baia Mare este deja o utopie.
Vorbind la modul absolut ipotetic, va propun un exercitiu de imaginatie. Sa presupunem ca e perioada in care posturile sunt scoase la concurs, iar eu ma prezint la scoala generala din cartierul in care locuiesc cu toata materia la ganditor si cu dorinta de a fi viitor cadru aici. Cu totul intamplator, desigur, in aceeasi sala cu mine se afla, printre alte persoane, si nepoata directorului, a primarului sau a presedintelui.
Cine credeti ca va fi mai destept? Ea, evident. Si asta in ciuda faptului ca in timpul facultatii abia promova examenele, copiind de la vreun coleg, desi la cursuri luarea notitelor era facultativa (imaginandu-ne ca si-ar atinge hainele de firma de bancile salii de curs ). Pentru astfel de papusi cu unghiile de gel prea lungi pentru a tine un pix intre degete, Balzac ar putea fi confundat cu alte celebritati mondene ca Armani, Gucci sau Versace.
Cat pentru ceilalti studenti, fie ca-mi sunt colegi sau nu, nu am cuvinte mari de incurajare. Singura solutie a mai ramas aceea de a cobori in fantana, la fel ca si Harap-Alb, sa capete o noua identitate, un nou nume, unul cu rezonanta. Chiar daca in Marea amaraciune a lui Ioan Grosan ni se descriu intamplari placute dintr-o scoala, in marea noastra amaraciune, in realitatea noastra, care nu seamana deloc cu basmele, pentru cei corecti si fara unchi binevoitori nu exista personaje adjuvante.
Daca ne gandim mai bine, chiar si in textul literaturii populare mentionat mai sus, personajul principal, Harap-Alb, avea un statut privilegiat. Era fiu de crai.
S-atunci sa nu ne mai miram ca ies pruncii din scoala trogloditi, fara a sti cand si unde se pun doi „i” la verbul a fi? Noroc cu partidul, care cativa ani mai tarziu le ofera un fotoliu caldut in diverse functii si atunci isi pot permite luxul de a-si angaja un purtator de cuvant pentru a le semna comunicatele de presa.
Andreea MURESAN