Frumoasele împrejurimi ale orașului Baia Mare se înscriu și astăzi, printre acele locuri extraordinare în care, se mai poate vorbi despre existența unei comuniuni „nescrise”, dintre OM și NATURĂ. Cu toate acestea, în urmă, să zicem cu 100 de ani, această comuniune care, în esență, este determinată de apropierea omului de natură, a fost, cu siguranță, mult mai evidentă decât astăzi.
Vă propunem un periplu prin locurile care, odinioară (perioada interbelică), erau preferate și des frecventate, atât de excursioniști cât și de turiști, dintre care mulți veneau de departe pentru a trăi clipe de neuitat în mijlocul naturii.
Astfel, plimbări mai apropiate de oraș se făceau în locuri special amenajate pentru excursioniști, des vizitate în mod special de familii cu copii:
La ulucă, un loc cu izvor bogat și priveliști frumoase situat pe drumul ce trecea prin fața Minei Valea Roșie;
Valea Usturoiu, „la amonte de parcul Regina Maria”, cu izvor mineral și băi de tratament (amenajate în anul 1925);
Valea Borcutului, „colonia orașului cu cel mai mare număr de exploatări particulare a minelor de aur”, cu izvor mineral amenajat, a cărui apă (numită Borcut), „se putea consuma fără taxă”, la fața locului. Această apă minerală, printre cele mai vechi din judeul Maramureș, foarte plăcută la gust, era „desfăcută în sticle înfundate, adusă în oraș în cărucioare cu măgăruși, în coșuri de spate și în damigene de lut”. Nu departe de acel izvor putea fi văzut castelul lui Alexiu Pokol (1871-1935), binecunoscutul proprietar al minelor de aur de pe Vale;
Apa Sărată, cu izvor de ape minerale (descoperit în anul 1896) și băi de tratament, se afla pe drumul ce ducea la Satu Mare. Apa acestui izvor „se transporta în mai multe orașe cari se găsesc în jurul ei, Baia Mare, Satu Mare, Seini…transportul apei se face pe C.F.R. fără reducere” (în anul 1924).
Aceste locuri amintite până acum, cu „o istorie pe nedrept uitată”, au avut un rol foarte important în perioada interbelică pentru Baia Mare, mai ales în perioada în care orașul a fost stațiune balneo-climatică (1930-1940) și numărul turiștilor era considerabil.
Mai îndepărtate de oraș erau împrejurimile, cu munți și văi, care atrăgeau turiștii cu apa miraculoasă a izvoarelor, dar și cu peisajele de o rară frumusețe.
Un punct de mare pentru excursioniști sa afla pe Valea Neagră unde, în mijlocul unei păduri de brazi, era amenajat un mic parc „cu mese, bănci, vatră pentru pregătire de fripturi, grătare, fleici etc”, în imediata vecinătate curgea valea bogată în păstrăvi, se putea pescui „numai cu permis de la oraș”. Mai la deal erau cascade și lacuri „aranjate pentru băi în liber în apă cristalină de izvor”.
De la Valea Neagră, pe drum de munte se ajungea la Izvoarele, un „platou cu pășune bogată și împrejmuită de frumoase păduri de brazi drept în fața de West a impozantului munte numit Gutinul”. Turiștii puteau înnopta la cantonul silvic „cu permisiunea – bineînțeles – a ocolului silvic”.
Pe Valea Firiza (în partea stângă a acesteia), se afla de asemenea un Borcut amenajat și întreținut de Direcțiunea Minelor, cu tot ce era necesar pentru o ieșre la iarbă verde.
O colonie silvică a orașului Baia Mare (canton) era și Blidar, pe malul văii cu același nume, vale cu „apă cristalină, gălăgioasă și bogată în păstrăvi” mult îndrăgită de turiști.
Tot în zona muntoasă se afla Valea Sturului care străbătea minunatele păduri seculare „asemănătoare pădurilor virgine”. Cele patru cascade de pe această vale, cu apa care cădea de la înălțimi diferite (5, 8, 11 și 19 m) stârneau admirația turiștilor rămași fără cuvinte în fața acelor frumuseți.
Excursioniștii, îndeosebi cei pasionați de înălțimi, erau desigur atrași de munții falnici considerați adevărate provocări. Ignișul cel stâncos, putea fi abordat prin Valea Firiza, Valea Neagră și Izvoarele. Merita efortul pentru a vedea o priveliște de rară frumusețe oferită de răsăritul soarelui și de panorama „întregului Nord al Ardealului”. Anotimpul recomandat pentru „cercetarea acestui munte era între 15 august și 15 septembrie” deoarece ploile erau mai rare, aerul mai plăcut, drumul era mai ușor de parcurs iar muntele era plin de flori, de mure și de zmeură (în anul 1933).
Un adevărat loc de pelerinaj al excursioniștilor băimăreni, băisprieni și nu numai, în anotimpul verii, era Lacul Zînelor (Bóditó) din apropierea cantonului Gyurka. Lacul, „colector de apă construit și întreținut de Direcțiunea Minelor din Baia Sprie”, oferea o priveliște rară. În sezon, aceste locuri erau pline de amatori de baie, de corturi, de plimbări cu barca.
În zona orașului Baia Sprie, oraș minier asemenea orașului nostru, erau odinioară (sunt și astăzi), multe locuri mirifice, locuri de basm frecvent căutate de turiști. Amintim câteva dintre acestea: Dealul Minei, Muntele Negru, Izvorul de sub muntele Ascuțit, Trei Izvoare și altele. Deasupre tuturor acestor minunății ale naturii se înălța falnic Muntele Gutin. „Turiștii cercetează des și cu multă bravură cele patru vârfuri ale sale în special Creasta Cocoșului….”. Greu de abordat, dar cu priveliști de neuitat „Muntele impresionează înspăimîntător” (anii 1930).
Surse documentare
Krizsán P.P., „Oglinda oraşului Baia Mare–Nagybánya Tükre”, Baia Mare–Nagybánya, 1933,
Ioan Nădișan, Vasile Bologa, „Surse hidrominerale și microstațiuni balneare din Maramureș”, Baia Mare, 2012
Viorel Rusu, Lucia Pop, „Baia Mare în imagini. Stampe și fotografii”, Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Maramureș, Colecții Muzeale III, ed. a III-a, Baia Mare, 2020.
Text publicat pe pagina Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Maramureș