A ajuns în țara nordică la sfârșitul secolului trecut și a rămas acolo până azi. Însă Vasile Marchiș vine mereu în vacanță acasă, la Bistra, în Munții Maramureșului. Unde le povestește fraților săi, din 1999, cum a primit telefoane Nokia drept primă, cum a fost campion al Finlandei la fotbal, cum a lucrat la fabrici de vase de croazieră și robinete și cum s-a obișnuit cu nopțile albe până și în poze.
„Pe-aici mă întorceam de la școală. Uite, în casa de acolo și în aia de acolo stăteau prietenii mei. Gașca mea. Îi strigam și fugeam la fotbal”. Îmbrăcat într-o cămașă albă, de sărbătoare, Vasile Marchiș se plimbă pe ulița îngustă din Bistra, Maramureș cu o diplomă de merit în mâinile mari și muncite. A primit-o din partea Primăriei la inaugurarea sălii de sport din sat. Suntem la câțiva zeci de metri de prispa casei sale, pe locul unei mlaștini unde-și julea genunchii până în adolescență.
În adolescența în care a plecat din sat. Vasile avea 27 de ani când a ajuns în Finlanda. Înainte se mutase însă în Banat, la Moldova Nouă. Apoi, de acolo, a ajuns la Nokia via Tampere. De-atunci, de 24 de ani, e stabilit în Rauma, un oraș-port din golful Botnic, cel care separă Suedia de Finlanda.
Dar n-a fost doar fotbalist și antrenor. A lucrat și în fabrica constructoare de vase de croazieră ca lăcătuș. A lucrat și în fabrica de robineți. Și, diplomat, cu o diplomație pe care a șlefuit-o în 24 de ani departe de casă, începe să povestească.
La început a fost întuneric. „Când am aterizat prima dată acolo, am văzut doar frig, pustiu și întuneric. Și m-am speriat de infrastructură. Aveau săli de sport cu vreo 6.000- 7.000 de locuri, era o constanță pentru ei”. Jucător de fotbal în ligile inferioare românești, Marchiș a ajuns, în 1999, la un „trial”.
Pe scurt, la recomandarea unui antrenor, te duci într-o țară străină și dai probe de joc. Câteodată, ești inclus într-un meci de pregătire pentru a fi văzut în acțiune. „În anii ăia nu prea aveai șansa asta, să dai probe în țări străine. Am avut emoții, nu-mi venea să cred ce trăiesc” – Vasile Marchiș Așa i-a venit și a doua tură de întuneric. Vasile l-a avut adversar direct pe Shefki Kuqi, un tânăr refugiat kosovar care-și făcea un nume.
„A dat trei goluri și apoi a ajuns la echipa națională a Finlandei și în prima ligă engleză”, se amuză Marchiș. Se gândea că e sfârșitul aventurii pentru el. Era însă prima săptămână din multe. În tribune era un trimis de la o altă echipă, Nokian Pyry. L-a întrebat dacă vrea să rămână.
Și așa a rămas la Nokia. „Ta-na-na-na, ta-na-na-na, ta-na-na-na-naaa!”, răsună în cap soneria telefoanelor atât de la modă în anii 2000. Vasile Marchiș a fost unul dintre primii români care au primit telefonul mobil direct de la sursă, ca primă, la sfârșitul anului 1999.
„Ne-au dat Nokia 6110, din alea butucănoase, zdravene, de parcă aveam stațiile la noi. Vă dați seama că nici nu prea aveam cu cine să vorbim, dar le foloseam între noi, la echipă, ca stația de la poliție”, râde Vasile. Asta va observa toată discuția: în ultimii 24 de ani, Finlanda s-a schimbat, cu ochiul liber, doar la partea de digitalizare și progres tehnic. Nokia 6110 e, acum, piesă de muzeu.
„În rest, dacă e să luăm dinamica orașelor, mentalitatea, clasa politică, prea puține s-au schimbat. Ce era natural de schimbat, adică. În rest, viața seamănă cu cea din anii ‘90. Pentru că e la fel de bună ca atunci”, e o primă concluzie a românului.
Integral pe libertatea.ro