Politizat și sufocat de nepotism, de incompetență și de lipsă de viziune, ICR se zbate de ani de zile în irelevanță și nesiguranță, reușind performanța de a ajunge în atenția publică doar prin nenumărate scandaluri, precizează Ciprian Mihali pentru spotmedia.
Preocupați pe bună dreptate de urgențele sanitare, economice sau educaționale, am uitat cu toții o vreme de soarta tristă a uneia dintre instituțiile care ar fi trebuit să reprezinte creativitatea culturală românească în lume.
Politizat și sufocat de nepotism, de incompetență și de lipsă de viziune, ICR se zbate de ani de zile în irelevanță și nesiguranță, reușind performanța de a ajunge în atenția publică doar prin nenumăratele scandaluri care i-au marcat istoria recentă.
Am publicat anul trecut pe blogul meu o listă cu nu mai puțin de 150 de articole din presa ultimilor ani care descriu prăbușirea agonizantă a Institutului Cultural Român, o prăbușire accelerată de mai multe tipuri de cauze care țin în principal de:
1) poziționarea ideologică forțată și absența unei strategii instituționale;
2) modificarea interesată a organigramei și gestiunea discreționară a resursei umane;
3) execuția bugetară haotică și indisciplina financiară.
În acest moment, ICR arată ca un câmp de ruine după niște bătălii grele. Institutul Cultural Român a fost una dintre victimele majore ale politicii dezastruoase din ultimii ani, ale politicii culturale în special, o instituție supusă unor valuri succesive de politizare, de corupere, dar și unor asalturi ale incompetenței și autosuficienței cu sclipici.
Ca să-și revină, ca să revină măcar la prestigiul și eficiența acțiunilor de acum zece ani, ICR are nevoie de o reformă radicală, curajoasă și susținută prin consens politic.
Dar să le luăm pe rând.
1. Decredibilizarea ICR, începută după încheierea mandatului lui H.-R. Patapievici și desăvârșită în sumbra perioadă Dragnea, a însemnat împingerea institutului pe poziția unui arbitru al artei și culturii naționale, al opțiunilor estetice, filosofice sau chiar religioase.
În acești ultimi ani, ICR a reînviat figura „culturii oficiale”, agreate de autorități și frecventate de acestea în cadrul unor ceremonii fastuoase, conforme cu toate regulile protocolului formal.
Drama ICR nu este că se întoarce cu fața către tradiții, către istorie sau către cultura clasică românească, ci că face din acestea criteriile ultime și de neocolit ale oricărui act pretins artistic contemporan. Și că, astfel, pretinde că vrea să controleze creativitatea și să o așeze pe un făgaș politic naționalist, punând-o în slujba unei ideologii oficiale care fabrică produse culturale „autentice”, numai bune de ambalat, de exportat și de afișat în rețeaua institutelor din lume.
Lipsa evidentă a unei strategii instituționale se datorează, desigur, și vulnerabilizării politice a ICR: corupția endemică din instituțiile publice a afectat grav și Institutul Cultural Român, care a renunțat voios la orice viziune de dragul oportunismului și carierismului, dar și de dragul recompensării financiare și simbolice a celor care au participat la această transformare.
Conducerea ICR din ultimii ani a dovedit cu vârf și îndesat că lucrează cu înțelesuri foarte limitate și instrumentale ale „culturii”, ale „creației artistice”, ale „reprezentării culturale”.
Câtă vreme cultura este redusă la național, iar naționalul la câteva simboluri patriotice reinterpretate neîncetat și afișate ostentativ, este clar că se ratează cele mai importante dintre dimensiunile creativității contemporane și ale actului cultural însuși.
După cum se ratează și se limitează drastic panoplia celor care sunt azi creatori de conținuturi culturale, în folosul doar al acelor „artiști” recunoscuți ca atare și agreați de regim, singurii care pot să beneficieze de ajutor cultural.
2. Toate acestea se întâmplă pentru că haosul a pus stăpânire pe instituție, într-un mod cât se poate de interesat și de profitabil. Au fost nenumărate articolele din presă, rămase până azi fără urmări majore, care au semnalat cazuri flagrante de nepotism și de intervenții politice brutale în angajările de la ICR: șoferi deveniți șefi de serviciu, fiicele unor angajați, nepoatele unor șefi de partide, apropiatele unor oameni influenți, cu toții și-au găsit loc într-o organigramă aiuristică, umflată pentru a face loc tuturor, dar și manipulată în așa fel încât să poată fi avansați pe posturi de conducere și fără concurs oameni lipsiți de studii de specialitate, să poată fi mutați pe posturi călduțe protejații, să fie inventate posturi noi, bine plătite, pentru cei care riscau să fie dați afară din motive de incompetență.
Totul culminând cu circul obscen în care fosta președintă demisionează astfel încât adjunctul ei, devenit președinte interimar, să o poată numi a doua zi directoare a ICR Bruxelles, de unde să culeagă ovațiile și aplauzele pentru Europalia, acest mare eveniment european, devenit o afacere între prieteni.
3. La ICR nu pare să mai existe niciun fel de regulă în ce privește programele sau disciplina financiară. Presa a relatat pe larg, în nenumărate intervenții, rămase din nou fără urmări, modul defectuos în care sunt lansate și gestionate acțiunile institutului: heirupism, prestări de servicii pentru câțiva clienți și parteneri privilegiați, lipsa unor apeluri publice pentru proiecte, telefoane date celor interesați, evaluări lipsite de orice transparență, evaluatori improvizați, bugete aleatorii, reciprocități între ICR și alte instituții similare pentru promovarea unor interese private și a unor creații îndoielnice etc.
Acestea nu sunt politici culturale, aceasta nu este o instituție capabilă să reprezinte azi onorabil creativitatea culturală românească în lume. Aceasta este o îndelungă și dureroasă metastază într-o instituție care și-a pierdut toate reperele valorice și deontologice, care s-a deprofesionalizat transformându-i pe profesioniștii din ICR în suspecți și indisciplinați, care a transformat cultura într-o sinecură și creația artistică într-o monedă de schimb, care a transformat numirile în rețeaua ICR din lume în cadouri și aranjamente, care și-a pierdut legăturile esențiale nu doar cu bogata diasporă românească, ci și cu partenerii similari din alte rețele culturale.
Cum spuneam la început, știm că urgențele acestei țări sunt acum în domeniul sănătății publice, al economiei și educației.
Dar ignorarea salvării culturii și descurajarea instituțională a creativității în toate formele ei riscă să grăbească asfixia socială, să perpetueze despre cultură ideea că este o anexă neesențială a vieții noastre, continuând să se pompeze sume mari din banii publici în jocurile de interese ale celor care se ocupă azi de reprezentarea culturală a României în lume.
Asta până nu devine și rețeaua ICR din lume un loc pentru cursurile celebrilor numerologi, astrologi sau ghicitori în cafea care inundă azi ecranele televizoarelor și ale computerelor personale.
Despre un posibil plan de redresare a muribundului ICR, într-un text viitor.