De Ziua Culturii Naționale, Mihai Eminescu este evocat aproape exclusiv ca poet. Mai puțin cunoscut publicului larg, dar esențial pentru înțelegerea României moderne, este însă Eminescu jurnalistul. Lucid, radical și incomod.
În articolele sale publicate în ziarul „Timpul”, Eminescu formulează una dintre cele mai severe critici la adresa clasei politice românești, vorbind despre o „pătură superpusă” care conduce fără a reprezenta și despre partide politice care nu fac decât să administreze un sistem al privilegiilor.
Redăm mai jos două fragmente relevante, publicate în urmă cu aproape un secol și jumătate, dar care par a fi scrise azi. Din păcate pentru cei mai mulți dintre noi, nimic nu s-a schimbat.
„Pătura superpusă” – elita fără rădăcini
„În România nu avem o clasă conducătoare născută din sânul poporului, ci o pătură superpusă, venită din afară sau crescută artificial, fără rădăcini în realitățile țării.
Această pătură nu muncește, nu produce, nu creează nimic; ea trăiește din funcții, din buget, din exploatarea muncii altora.
Poporul român este silit să întrețină o clasă care nu-l reprezintă, nu-l apără și nu-l înțelege. Între ea și națiune nu există nici legătură de interese, nici solidaritate de destin.
Statul a devenit instrumentul acestei pături superpuse. Legile nu se fac pentru binele obștesc, ci pentru conservarea privilegiilor. Administrația nu este un serviciu public, ci o moșie împărțită pe criterii de partid.
Într-o asemenea rânduială, munca este disprețuită, meritul ignorat, iar mediocritatea ajunge regulă de guvernare.
O națiune nu poate trăi din imitații și parazitism. Când forma ia locul fondului, când aparența ia locul adevărului, statul încetează a mai fi expresia unui popor și devine un mecanism de exploatare.”
Pentru Eminescu, problema fundamentală nu e una legată de anumite persoane, ci de structură: o elită artificială, ruptă de realitățile economice și sociale ale țării, ajunsă să domine statul și să-l folosească în interes propriu.
Astfel, critica sa se extinde firesc asupra sistemului de partide, pe care îl vede nu ca expresie a pluralismului, ci ca mecanism de rotație a acelorași interese.
Partidele politice – rotația privilegiilor
„Nu există în România partid conservator sau liberal (principalele formațiuni politice ale timpului respectiv, n. red.), ci numai o categorie de oameni care trăiesc din buget și o altă categorie care muncește pentru a-l plăti.
Toate frazele sonore despre progres, libertate și constituționalism nu sunt decât o mască sub care se ascunde o exploatare fără rușine a muncii poporului.
Clasa politică românească n-a produs nimic, n-a creat nimic, n-a organizat nimic; ea a știut numai să consume.
Avem instituții fără fond, legi fără aplicare, forme occidentale fără spirit occidental. Avem parlamente care vorbesc mult și lucrează puțin, miniștri care schimbă funcții, nu realități, și o administrație care se schimbă la fiecare rotație de partid, ca și cum statul ar fi o pradă.
Poporul e bun numai ca să plătească. Când cere ceva, i se spune că nu e matur; când muncește, i se ia rodul; când tace, e ignorat.
Aceasta nu e viață constituțională, ci o comedie politică jucată pe spatele unei națiuni răbdătoare.”
Un text vechi, o problemă veche
Fără ”pamfletisme”, fără exagerări lirice, Eminescu descrie un sistem în care statul devine pradă, partidele sunt simple vehicule de acces la resurse, iar poporul, un finanțator tăcut. Și totul e atât de actual… Desigur, nimeni nu se va regăsi în cele de mai sus. Poate doar cei din popor.
C. ȘACALUL