Activitatea jurnalistică a lui Mihai Eminescu s-a desfășurat, în principal, între 1877 și 1883, la cotidianul Timpul, organul de presă oficial al Partidului Conservator, unde, în 1880-1881, a fost redactor-șef. Ocazional, a mai publicat în Albina, Familia, Federațiunea și Convorbiri literare. Pe lângă îndatoririle de jurnalist politic Mihai Eminescu se ocupă în Timpul și de pagina culturală a revistei, alături de colegii săi I.L.Caragiale sau Ioan Slavici, cu care zăbovea nopți întregi în redacție, iar aceștia se declară fericiți în câteva articole cu caracter memorialistic că în acele ore puteau asculta lungile prelegeri culturale sau chiar lingvistice ținute de poet, metamorfozat în gazetar. În aceste pagini Eminescu a publicat numeroase cronici muzicale, ale unor spectacole de teatru sau de operă, în reprezentații date de trupe românești sau străine care călătoreau în turneu la București.
Cei care au studiat opera lui Eminescu în întregul ei au dat răspunsuri diferite la întrebarea cine a fost mai mare: poetul Eminescu sau gazetarul Eminescu? Șerban Cioculescu a fost cel care a formulat un răspuns de mijloc, vorbind despre „vocații paralele”, combătând incompatibilitatea, preconizată de unii, între poezie și gazetărie, susținând unitatea indestructibilă a tuturor manifestărilor geniului eminescian.
Pentru Eminescu, cultura însemna lărgirea minții și a spiritului. Cauza proprie a relelor noastre era în viziunea lui lipsa de cultură adevărată și, prin cultură adevărată, Eminescu înțelegea cultura productivă. Fără adevăr, nu există cultură afirma Eminescu, care ținea, totuși, să remarce că mintea și caracterul sunt întotdeauna mai rare decât stupiditatea și lipsa de caracter. Cultura înzecește puterile sufletului; ea îndulcește moravurile și dă sensuri mai înalte, vocații mai adânci activității cotidiene, eforturilor individuale și planurilor colective de modernizare a vieții, afirma Eminescu.
Poporul român, deși destul de numeros pe fața pământului, a rămas în urmă în ceea ce privește cultura. Nivelul culturii generale a nației nu-l poate ridica nimeni cu umărul; timpul și munca umplu neajunsurile. Ca să-ți dai seama de nivelul culturii generale a unei nații trebuie să vezi ce idoli are.
Vinovați pentru nivelul scăzut al culturii poporului român erau semidocții de la putere, ceata de politicieni bogați, stăpâni pe administrație, deci puși să dirijeze destinele tineretului și evoluția culturii naționale. Profesorii de universitate, profesorii de licee și de școli primare, scriitorii, muzicanții, actorii chiar, toți făceau politică pentru a parveni. Și acesta era răul cel mai mare în cultură.
Limba și istoria erau pentru publicistul Eminescu două componente esențiale ale statorniciei caracteristicilor fundamentale ale culturii unei națiuni. Pentru cei tineri, Eminescu avea un îndemn: „Citește! Citind mereu, creierul tău va deveni un laborator de idei și imagini, din care vei întocmi înțelesul și filozofia vieții.”
„Aici, în hotarele strâmte ale țării românești, trebuie să se adune capitalul de cultură, din care să împrumute frații noștri de prin țările de primprejur dimpreună cu celelalte state mai înapoiate decât noi. Trebuie să fim un stat de cultură la gurile Dunării; aceasta e singura misiune a statului român și oricine ar voi să ne risipească puterile spre alt scop, pune în joc viitorul urmașilor și calcă în picioare roadele muncii străbunilor noștri”, scria Eminescu.
În viziunea lui Mihai Eminescu cultura era o necesitate absolută și pentru organizarea eficientă a treburilor statului. Publicistul Eminescu critica faptul că posturile administrative erau în mâinile unor parveniți, ziarele și școlile de toate gradele aveau angajate elemente cu prea puțină cultură, incapabile de a stimula năzuințele intelectuale ale tineretului, iar tinerii care erau trimiși la studii superioare, mai ales în Franța, nu știau și nu voiau să profite de acele circumstanțe favorabile pentru a deveni cadre superioare de înaltă calificare.
„N-avem bucurie de tinerimea ce studiază la Paris. E azi învederat pentru oricine că tinerii care-și fac educațiunea acolo, întorși în țară, sunt de o remarcabilă sterilitate intelectuală și că, în schimbul unei științe cât se poate de puține, vin cu pretențiuni exagerate, cu trebuințe insațiabile, cu totul disproporționate cu puterea de producțiune a poporului nostru. De la un timp încoace e și mai rău. În loc de a munci – sînt atât de vaste regiunile de muncă intelectuală în toate direcțiunile – își umplu capul cu fel de fel de utopii politice și sociale, se erijează în mântuitorii, nu numai ai poporului nostru, ci ai omenirii întregi, iar când se întorc înapoi, doza de cunoștințe e atât de neînsemnată încât mai nici unul nu e în stare de a se hrăni prin munca sa proprie, ci trebuie să aibă recurs la protecțiunile politice ale coruptei noastre demagogii”, afirma Eminescu.
Ideea de progres era desigur compromisă în asemenea condiții de incultură, într-o epocă în care artele și știința înaintau rapid. Niciuna din breslele și tagmele de cultură ale țării n-au putut rezista erei înnoirilor și importului de legi încurcate din toate colțurile lumii, considera Eminescu.
Cultura în general și școala în primul rând cereau specialiști. Ziaristul Eminescu constata însă puținătatea științei și a interesului față de ea în toate sectoarele, vechile deprinderi fanariote persistând, relațiile politice promovând nechemați în posturi de răspundere, în care era nevoie de pregătire înaltă.
În țară domina incapacitatea, prostia și neștiința. Și ne spune Eminescu următoarele: „Dacă se fac undeva întruniri literare, avocații se grămădesc să facă literatură; dacă e vacantă vreo catedră de pedagogie, de psihologie, de matematică, de agronomie, pe avocați îi vezi grămădindu-se s-o ia. Avocații devin profesori de filozofie, de istorie universală, de limba latină, directori de școli, revizori școlari, învățători la școli teologice și tehnice. Iau numai lefuri fără a face nimic, căci n-au teamă de nimeni, știindu-se sprijiniți de clica politică.”
Despre educație, Eminescu afirma că reprezintă cultura caracterului, în vreme ce cultura era educația minții. „Educațiunea are a cultiva inima și moravurile, cultura are a educa mintea. De aceea, un om bine educat, cu inimă, caracter și moravuri bune, poate să fie cu un cerc restrâns de cunoștințe, pe când, din contra, cultura, cunoștințele cele mai vaste pot fi cuprinse de un om fără caracter, imoral, fără inimă”, afirma Eminescu în consemnările sale, detaliind prin mijloace literare, apelând la procedeul comparației plastice: educația, creșterea cade însă în perioada aceea a vieții omenești când inima neformată a omului seamănă unei bucăți de ceară în care poți imprima ce vrei.”
Eminescu remarca faptul că a scăzut numărul școlilor rurale, că materiile predate copiilor erau prea multe și prea diversificate, astfel încât nici școlarii, nici profesorii nu înțeleg. „Astfel, singurul efect al încărcării memoriei cu lucruri pe care nu le poate mistui e sila și scârba copilului față de carte. La acest efect au ajuns toate școlile la noi. Vezi tineri care au învățat latinește, grecește, istoria universală, logică și psihologie, științe naturale, geografie în toate clasele, drept administrativ, economie politică, au trecut bacalaureatul și… cu toate astea nu știu a scrie o frază corectă, iar a doua zi după ce a părăsit școala a uitat tot.”
Învățând pe de rost numirile tuturor orașelor de pe pământ și toate formulele chimice, toate numele speciilor de plante și de animale, această masă de cunoștințe, oricât de nouă ar fi pentru o inteligență, n-o fac nici mai iubitoare de adevăr, nici îndemânatică de a judeca și de a distinge drept de strâmb. Învățătura consistă în mulțimea celor știute, cultura în multilateralitatea cunoștințelor, creșterea nu consistă nici într-una, nici într-alta. Ea consistă în influența continuă pe care o au lucrurile învățate asupra caracterului și în disciplinarea inteligenței. Când aceste două lipsesc, oricât de multe și-ar fi apropiat capul în mod mecanic, omul simte în sine un gol moral, care din toate e cel mai insuportabil și care conduce mintea nedisciplinată la cele mai triste abateri.”
Eminescu remarca și faptul că nepotismul guverna numirea cadrelor didactice. Fiii de boieri, rău preparați în țară, cari, apucând de ici, de colo, în străinătate, când o așchie de cunoștință, când alta, s-au întors cu surcelele în poală să dea foc țării și nu altceva.
E trebuință de cărți de școală, afirma Eminescu, numai că zecile de mii de exemplare tipărite erau pentru unii doar o afacere foarte sigură și lucrativă. „Toată lumea – chemată și nechemată – scrie cărți cari de cari mai rele și mintea a sute de mii de cetățeni viitori se-ncarcă în lucruri abstracte și încâlcite, cu noțiuni inexacte.” Este sau nu de datoria statului să protejeze exclusiv cărțile bune și să le înlăture pe cele rele, adică să protejeze libertatea de acțiune a pedagogului celui bun, punând o stavilă nelegitimei pofte de câștig a scriitorilor celor răi? Desigur că da, afirma Eminescu și-și argumenta această afirmație prin faptul că manualele rele de școală umplu capul pentru totdeauna cu idei false, care aduc pierderi inteligenței și inimii.
Educația este formatoare de caractere și moravuri bune, considera Mihai Eminescu, care a cerut o reformă a învățământului într-o direcție mai realistă, care să țină seama de trebuințele reale ale societății, fie materiale, fie morale. În același timp, Eminescu a pus cu pasiune la temelia învățământului principiile educației morale. În câteva articole a supralicitat rolul pedagogului în cadrul învățământului, acesta trebuind să țină, în viziunea gazetarului Eminescu, locul unor manuale viciate, care, la unele discipline, ar fi trebuit, pur și simplu, aruncate. În ultimii ani de viață, Eminescu a cerut ca toate manualele să fie traduse în latină, cu toate că, anterior susținuse că pentru studiul limbii române nu este necesară cunoașterea limbii latine clasice.
Eminescu a deplâns incultura profesorilor din universități și afirma că modul în care erau numiți profesorii universitari era cauza faptului că facultățile românești erau rele. „Legea instrucției în privința numirilor e de-a dreptul rea. Se cer titluri academice și nimic mai mult. Un profesor de facultate ar trebui să-și fi dovedit calificarea științifică în alt mod, prin scrieri însemnate de valoare necontestabilă. O mică monografie fără nici o valoare e de ajuns pentru a-l numi pe un asemenea postulant la o catedră, care adesea-și prezintă teza sa de licență ca o scriere de merit.”
Facultățile noastre sunt atât de slabe și de puțin frecventate încât adesea profesorii sunt mai numeroși decât elevii. Mulți profesori universitari sunt buni de salahorie, nu de catedre. Măsura cea mai nimerită pentru popularea acestor facultăți ar fi fost o lege prin care să se stabilească o dată pentru totdeauna că nu se vor numi profesori de licee, de gimnazii și de școli secundare în genere decât cei ce vor fi absolvit cu succes cursurile universitare. A doua măsură ar fi curățirea acestor facultăți de postulanții ce le ocupă catedrele, care nu știu nimic și pentru care catedra e o sinecură. Ministrul Culturii ar trebui să găsească mijlocul pentru aceasta dacă nu vrea să prefacă facultățile în spitale de nevolnici cu mintea.
Una dintre soluțiile preconizate de Eminescu era menită să nu-i încânte pe profesorii de la Iași. „N-ar fi oare mai bine ca Facultatea de Litere din Iași de exemplu să se desființeze cu totul, să se creeze catedre la București pentru unul sau doi dintre profesorii mai buni de acolo, iar din restul fondurilor să se dea stipendii la buni absolvenți de liceu, ca să se prepare în străinătate pentru studii superioare speciale. S-ar desființa o sumă de sinecure pentru a pune temelie unui corp adevărat de învățați. Ar fi practic și din punct de vedere financiar. Acești tineri s-ar putea numi apoi la licee și, dovedind mai târziu o deosebită aptitudine personală și la facultăți.”
„N-are cineva într-adevăr decât să deschidă o teză de licență, să cotească ziare și broșuri, să citească proiecte și paraproiecte din Cameră, s-asculte discuții în Adunări și se va convinge că o numeroasă clasă de oameni nu-și întrebuințează mintea la nimic alta decât la reproducerea de vorbe din cărți străine, că propria muncă intelectuală se reduce la nimic”, afirma Mihai Eminescu.
Cei mai mulți tineri cari se duc în străinătate sînt dresați a aporta cestiunile codului civil francez, se fac juriști. Tocmai în privința facultăților de drept ar trebui o radicală prefacere și lărgire a învățământului superior. S-ar putea crea catedră nouă, s-ar putea impune prin lege că, de la epoca cutare sau cutare, numai tinerii care vor fi studiat în țara lor proprie vor putea ocupa funcțiuni judecătorești și administrative. E necontestabil că emigrarea studenților în drept e o adevărată calamitate pentru țară.”
Facultățile străine, foarte riguroase pentru indigenii lor, nu sunt deloc riguroase, ci din contra foarte îngăduitoare pentru străini. Tineri rău preparați, adesea fără studii liceale complete, pleacă în străinătate, unde după 10-15 luni de dresură vin în țară ca absolvenți.
Unul din relele culturii deprinse în străinătate era pentru Mihai Eminescu faptul că că tinerii luau în mod absolut ceea ce li s-a predat în mod relativ. Cutare teză e pentru ei absolut adevărată pentru că profesorul a susținut-o, cutare adevăr e absolut statornic, pentru că cutare carte franțuzească sau nemțească zice așa. Despre judecata proprie nici vorbă. „Pe când în fericita și într-adevăr neîntrecuta antichitate greco-romană școala era o gimnastică a minții omenești, adică o continuă și roditoare dezvoltare a inteligenței proprii, tinerii noștri cred că sunt oameni mari cu cât mai multe coji de gândiri străine au grămădite nemistuite în cap, cu cât mai puțină cugetare proprie au.” Eminescu a adoptat așadar o atitudine critică la adresa celor care transformau în principii absolute cunoștințele însușite în „Europa civilizată”, cum numea el Europa de Vest, fără a ține seama de determinările istorice ale fenomenelor.
Înainte de înființarea teatrului național, Eminescu a fost destul de critic cu autorii români de piese de teatru. Despre Vasile Alecsandri scria că a avut talent și încă într-o măsură foarte mare, însă modelele și țintele pe care le-a urmărit au fost foarte tulburi. Comediile lui Alecsandri i se păreau pline de spirit, dar, în cea mai mare parte, pline de imoralitate. Apoi, erau scrise prea local, amestecate cu grecește, cu armenește, cu ovreiește, cu nemțește, cu rusește, adeseori peste putință de a fi înțelese de românii de peste Carpați.
Comediile cele mari și pline de spiritul cel mai firesc al lui Matei Millo întreceau în frivolitate piesele lui Alecsandri. Dramaturgia românească mai avea comediile fără de spirit și mai cu seamă fără de legătură a lui Pantazi Ghica, pline de frazeologie franceză, la vederea cărora te-ndoiești de vezi caractere ori numai păpuși. Un haos de fraze care merită puse alături cu vorbele țiganului pentru o lulea de tutun. Încercărilor dramatice, mizerabile și seci, piese care nu meritau jucate ale lui Lăzărescu, Halaliu, Mavrodolu, Carada și Mihăileanu li se adăugau dramele fără caracter, fără scop, fără legătură, imposibile prin nimicnicia lor, scrise de Bolintineanu. Acestea din urmă nu aveau nici un fond de viață, ba adesea abia respirau un fel de imoralitate crasă și grețoasă. După părerea lui Eminescu, doar câteva piese scrise de Urechia și Hașdeu erau bune.
Eminescu credea că un teatru național putea fi înființat foarte repede, pentru că masa poporului era dispusă să dea și ultimul ban pentru a vedea reprezentându-se înaintea sa necuviințe pe care, el personal, le-ar fi pus sub „privegherea tribunalului corecțional”. Publicul român trebuia dedat cu creațiile geniilor puternice, cu simțăminte mari, nobile, frumoase, cu idei sănătoase și morale. Mihai Eminescu a pledat pentru constituirea unui repertoriu național românesc care nu numai să placă, ci, mai mult, să folosească. Dacă repertoriul e sufletul unui teatru, actorii sunt corpul lui, sunt materia în care se întrupează repertoriul, considera Eminescu, care a găsit numeroase critici privitoare la activitatea teatrală din țară.
Întâiul teatru din țară, cârmuit de membri din Academia românească, pe a cărui scenă se vorbește o limbă ce numai românească nu-i, e cam ciudat lucru, ce-i drept, spunea Eminescu, care adăuga că aerul cel curat, poetic, plin de minte și inimă pe care-l respiri într-un teatru de valoare (Viena) îți insuflă dezgustul cel mai mare pentru tot libertinajul de spirit și de inimă care înflorește într-o urîciune crasă și nespovedită în teatrul nostru.
Pornind de la ideea că teatrul românesc a avut ca model teatrul francez, Em,inescu a salutat începutul de emancipare de nefasta influență franceză, cu toate ideile ei pe dos despre clasicism, cu mișcarea ei pe cataligi, cu vorba afectată și pronunția falsă.
Eminescu nu aprecia creatorii de fabule, considerând că doar Gr. Alexandrescu a scris fabule bune în Țara Românească, în timp ce fabulele lui Eliade nu meritau numele de fabule deoarece erau pline de aluzii politice, pentru alți autori doar tăcerea putând fi folositoare.
Despre științe, Eminescu afirma că trebuie să prezinte lucruri proprii națiunii, prin care ea a contribuit la luminarea și progresul omenirii, în vreme ce artele și literatura frumoasă trebuie să fie oglinzi de aur ale realității în care se mișcă poporul. Sociologia nu este până acum o știință, dar ea se întemeiază pe un axiom care e comun tuturor cunoștințelor omenești, că adică întâmplările concrete din viața unui popor sunt supuse unor legi fixe, care lucrează în mod hotărât și inevitabil.
Eminescu a scris mii de articole de presă, unele dintre acestea, văzute prin filtrul valorilor care guvernează lumea de azi, putând părea contradictorii sau nu foarte corecte politic. Cu toate acestea, Mihai Eminescu a fost un uriaș și în ceea ce privește activitatea gazetărească. Oricum, Nichita Stănescu spunea că pe Eminescu îl doare-n cenușă de ceea ce-i place sau nu unuia sau altuia dintre contemporanii noștri.
muzeograf dr. Ioan BOTIȘ
Citește și: Cine recită o strofă din Eminescu intră gratuit la muzeu