Reprezentanții echipei de fotbal CSA Steaua București se inflamează de parcă ar călca pe greblă și i-ar pocni coada uneltei în cap atunci când aud că oameni cunoscuți de către publicul larg îi spun FCSB-ului lui Becali, în continuare, Steaua. Se oțetesc, li se face gura pungă de parcă i-ar strânge tivul AZP-urilor. Dau tot soiul de declarații bolovănoase, de zici că ar apăra nume precum Real Madrid, Manchester United și Juventus Torino la un loc, nu al unei echipe de prin liga a doua care nu poate promova și care are câteva sute de spectatori la un meci – asta dacă n-au de bătut covoare prin fața blocului.
Mai nou reprezentanții echipei de fotbal a Armatei s-au simțit ofensați, parcă ciupiți de molii, și că selecționerul Mircea Lucescu i-a spus FCSB-ului Steaua, căci așa consideră el de cuviință. Fiindcă asta e părerea lui Lucescu, că FCSB e, de fapt, Steaua. Una e cerbicia juristului Talpan, care tânjește la grade și pentru asta s-ar da în judecată și pe el însuși – tot din aceeași categorie face parte și încăpățânarea unor țâfnoși fie ei de prin MApN sau nu de a polei un club departamental -, și alta e nerozia de a crede cu îndărătnicie că tu ești buricul Pământului din Ghencea, când, de fapt, ești mai nimic. Sau ești, scuzați exprimarea deloc duioasă, o frecție la un picior de lemn vârât într-un bocanc prea mic. Oricum ambele variante în acest caz, cerbicia și nerozia, sunt de trimis la păscut. Sau la pescuit, ca să nu se interpreteze.
Să-l iei în cătarea ranchiunii până și pe Lucescu, care a făcut ceva în fotbal, nu s-a dus pe stadioane să culeagă trifoi sau să prindă greieri, aduce cumva a lipsă de bonton. Însă e posibil ca în Armată, la nivel de vârf, să mai existe tot soiul de cetățeni trufași care se cred Alexandru Macedon până și pe tabela de marcaj a unui meci de fotbal.
PS: Am fost unul dintre cei care au făcut armata, era obligatorie în vremea aceea. Era în 1987, la Sibiu. Nouă luni înainte de facultate am petrecut în cazarmă, la infanterie, așa era socoteala pe atunci. La un moment dat eram cică ”la studiu la clasă” – așa i se zicea -, să buchisim regulamentele militare. Plictiseală mare, citeam, pe sub bancă (erau bănci ca de școală generală), precum un elev oțetit pe curricula stupidă de la oaste, ”Amintiri din prezent”, de Nichita Stănescu. Sergentul major Bucă – pe cuvânt că așa îl chema! – mă vede cu privirea alunecată mai jos de bucoavna cu regulamente militare care era deschisă pe bancă și întreabă: ”Ce faci, soldat, acolo?”. De bună seamă că m-am ridicat în picioare instant și am spus, regulamentar: ”Permiteți să raportez: gândesc”. Un fir de broderie fină a stăpânului tuturor cugetărilor profunde i-a țesut buzele într-un zâmbet vag când mi-a spus, bazat pe autoritatea-i de netăgăduit: ”Soldat, aici n-ai ce gândi tu, gândesc alții!”.
Morala acestor rânduri? Cerbicia de a te crede buricul Pământului te poate costa uneori, în varii forme. Nerozia, pe de altă parte, nu costă nimic. E la liber.
Tiberiu SABO
Sursa foto: pixabay.com
Citește și: Jurnalul unui om pățit: Ciufuleli autumnale