La două zile după trecerea la cele veșnice, profesorul George Achim a fost înmormântat marți, 5 octombrie, în Șomcuta Mare, la capela greco-catolică.
Multă lume a ținut să-l petreacă pe ultimul drum pe regretatul profesor, printre care se numără cadre didactice de la Centrul Universitar Nord Baia Mare, prieteni, doctoranzi sau studenți.
Profesorul univ. dr. George Achim a fost directorul Școlii Doctorale de la Facultatea de Litere din Baia Mare. S-a născut în 27 februarie 1960 în Valea Chioarului.
Studiile liceale și universitare le-a făcut la Cluj și București, Facultatea de Litere, specializarea română-spaniolă. Din 2001 este Doctor în Litere al Universității București cu teza Utopie și Distopie în Cultura Română.
A fost membru al Uniunii Scriitorilor, filiala Cluj Napoca, iar în legislatura 1996-2000 a fost ales senator PNCȚD în județul Satu Mare.
Unul dintre doctoranzii lui George Achim, Gavril Ardusătan, a ținut să scrie mai multe rânduri în memoria profesorului:
Călăuza
(Undeva, în Nord, s-a prăbușit o Catedrală)
Călăuza mi-a desfășurat harta și mi-a indicat drumul!
Călăuza mi-a poruncit să nu mă abat din drum, indiferent de obstacole!
Călăuza mi-a tălmăcit limbile ce trebuie înțelese la vămile de pe cale!
Călăuza mi-a recomandat să merg în picioare pe drum, niciodată târâș, coloana vertebrală fiind cea care dă postura de a observa impostura!
Călăuza m-a conjurat să nu uit niciodată de unde începe drumul, pentru că originea te poate face original!
Călăuza m-a învățat să prețuiesc cuvintele limbii materne pentru că doar în limba română se poate vorbi dumnezeiește!
Călăuza mi-a dat ceara de pe ochi pentru a observa că, pe aceleași drum, vin și ceilalți din neamul noastru, iar din când în când trebuie ajutați cei cu vederea slabă!
Călăuza m-a avertizat că adevăratul chip uman se poate vedea atent doar atunci când nu poartă mască!
Călăuza mi-a sugerat să mă atașez de cei cu riduri de expresie provenite din surâs și zâmbet, niciodată din încruntare!
Călăuza m-a conjurat sever că, asemenea vinului dulce, și cupa de amar trebuie sorbită până la fund!
Călăuza mi-a relevat cum binele, adevărul și frumosul, împreună sau separat, nu pot triumfa înafara demnității celui care le caută sau celui care le clamează!
Călăuza, prin puterea exemplului, mi-a arătat dimensiunea eleganței ca regulă de conduită. Eleganța scoate omul din fotografia alb/negru și-l colorează natural!
Călăuza mi-a spus că exigența este o formă de iubire, rară, dar temeinică!
Călăuza mi-a arătat cum politica poate fi politicoasă! Cum încrederea se câștigă greu și se pierde atât de ușor!
Călăuza m-a făcut să înțeleg că acea credință autentică, moștenită, nu e deloc caducă sau medievală! Dimpotrivă – este originară!
Călăuza mi-a relevat adevăratul sens al prieteniei: trăirea în aceeași vibrație cosmică!
Călăuza mi-a dovedit că antropologia este o știință serioasă. Fără ea, nu înțelegem sensul expresiei „savoir vivre”. De asemenea, mi-a dovedit că toate umanioarele umanizează!
Călăuza mi-a explicat că fără cuvinte, nu putem respira. Cuvintele bine alese sunt precum aerul de munte: mai hrănitoare și mai aproape de Dumnezeu.
Călăuza mi-a mai spus că pe drum, din când în când este nevoie de câte-un popas. Să-mi caut tovarăși de popas și să ne tragem sufletul cu niște cântece vesele și ghidușii!
Călăuza mi-a mai spus: ”când ai de spus ceva, vorbește liber, dar gândește înainte, treci gândurile prin inimă și-abia apoi să deschizi gura!” Și dacă pot, să nu uit că ritmul versurilor îmi vor cadența pașii!
Călăuza ne-a lăsat pe cale, dintr-o dată, fără niciun avertisment! S-o fi dus la festinul cuvintelor alese din castelul Marii Călăuze?
Acum, rămas fără călăuză, oare cât voi mai orbecăi? Oare am să mai pot vedea limpede?
Manualul Călăuzei trebuie scris degrabă, pentru a nu rătăci aiurea! Cei care i-am fost pe cale, putea-vom oare să-l scriem? Putea-vom să ne ridicăm la înălțimea exigențelor maestrului nostru?
Călăuza, cred că ne-ar aduna, din nou, împreună pentru a ne re-pune pe cale. Și ar zâmbi când ne-ar vedea șchiopătând și inima i-ar râde.
Să căutăm semnele timpului și ale pământului și să deschidem cutia poștală din inimă. Ne-a lăsat o temă/teamă pentru acasă: 40 de zile ale jelirii, să citim acea poezie a lui Nichifor Crainic: „Unde sunt cei care nu mai sunt?”. Apoi, poate vom înțelege…
Fără călăuză, deocamdată nu știu unde-i Nordul!
În nopțile senine voi cerceta cerul și voi aștepta licărirea aceea care-mi va indica Nordul. Și calea!
Sleit de puteri și orbit de furie, mai spun doar atât: George, lasă-mă să blestem ”pasărea cu clonț de rubin”!
La despărțirea de bunul meu prieten, George Achim…
ZiarMM
